fusta de trecere. despre moarte și impozite nimic.

când eram mică speram că într-o noapte, atunci când va fi vânt, în casa mea va ateriza Mary Poppins. nu pentru că familia mea era nefericită sau pentru că aș fi avut nevoie de o bonă severă (eu o aveam pe mama altături), ci pentru că tot timpul așteptam să se întâmple minuni și magie.

mai mult, eram un fel de Pepi Ciorap-Lung, numai că fără pistrui. învățasem chiar să îmi prind o codiță sus, pentru ca să am libertatea să mă maimuțăresc cât vreau eu.

un singur moment mă speria în toată povestea cu vântul și bona-mag: vântul o ducea de la mine (asta în cazul în care ar apare) exact în cel mai interesant moment.

o aștept încă de fiecare dată când e vânt. cam așa cum e acum seara.

în povestea asta cu minunile pe care le așteptăm vântul este elementul central. ele încep să se risipească exact atunci când ne este lumea mai dragă.

și atunci ne spunem - ce păcat, nu am reușit să fac una, a doua, a treia. să spun cuiva că îl iubesc pur și simplu.

în viața noastră cel mai mare vânt este moartea.

 și cea mai neînțeleasă minune.
anul viitor și pe mine mă va aștepta un mormânt. iar acum, îmi dau seama că devin, pentru tata, Mary Poppins. și uite că a venit vântul.

fetița din mine și-a adunat pumnii sub barbă de Paști. am sărit anul acesta peste cimitire și Blajini. pentru că orice minune nu poate avea loc acolo. acolo moartea este deja prezentă.

și chiar dacă Epicur are dreptate - nu ne întâlnim niciodată cu moartea - eu încă mai aștept să apară de undeva Ivan Turbincă și să o bage la turbincă.

azi e vânt.
îmi iau umbrela și mă duc.
o să aterizez în copilăria lui tata și o sa îi mângâi obrajii. toată viața mi-am dorit să fac asta.
azi tata face 65 de ani și șase luni.

                                                    sursa

Povestea de iubire care crește oameni frumoși.

Ne-am căsătorit pe ascuns, cu foarte mult timp în urmă. Frații mai mari, și cei mai mici erau foarte geloși. Cel mai mare ne-a scos într-o noapte după gard și ne-a bătut măr. El, tricolorul, era găurit și plin de noroi. Eu, Moldova – ciopârțită și cu vânătăi. Și acum le simt. Dar dragostea dintre noi era mai puternică decât șantajul și bătaia. Am avut împreună mulți copii. Atât de mulți – că nu le mai știu numărul.

Au fost momente în care copiii noștri fugeau de acasă. Unii s-au mutat la frații mai mari, alții – la verișorii europeni. Nu ne-am supărat pe ei. Nu le-am cerut nimic. Doar să își amintească din când în când de unde vin. Cine sunt.

Avem mulți copii cu care ne mândrim. Inclusiv dintre cei care au plecat. Pe mulți dintre ei nici măcar nu îi cunoaștem. Și ne-am dori.

Drumurile mele sunt cu gropi. Pline de dor de copiii plecați. Așteptăm, de multe ori, în fața porții ca să vină acasă. Împreună am putea face multe.

Există printre copiii noștri și oameni răi. Așa se întâmplă într-o familie. Nu poți să îi educi pe toți la fel. I-am hrănit pe toți cu dragoste, chiar dacă mai sărac decât alte țări. Pământul nostru le-a permis să crească sănătoși. Acum, la discuțiile de seară, eu și soțul meu, tricolorul, plângem. Nu știm cum să îi ajutăm pe cei care se autodistrug prin ură și hapsânie.

O serie de copiii revin acasă, după încercări grele. Revin mai frumoși, mai maturi, mai determinați. Ne bucurăm când formează grupuri pentru a schimba ceva. Noi le putem oferi doar dragostea noastră. Și pământul, pe care ei să îl lucreze. Și soarele, care luminează a iubire. Și vântul, care bate a speranță.

Pentru că am fost șantajați, umiliți și bătuți timp de secole nu prea avem să le dăm siguranța materială. Dar ei, aici, pot să o construiască împreună.

Toamna, mirosul de gutui și de struguri ne umplu inima de bucurie. Se mai aud pași ai moldovenilor care vin acasă. Care ne iubesc pentru ceea ce suntem.

Astăzi este ziua soțului meu, Tricolorul. Eu am ziua de naștere în august, mai târziu.

Am mers suflet în suflet prin viață. Acum, ne așteptăm ca această dragoste să umple și sufletul copiilor noștri. Să revină acasă. Să investească, să construiască. Să ne bucurăm împreună. Să reparăm drumurile, să săpăm fântâni. Avem atâtea de făcut. E primăvară. Acum se sădește pământul.

Iar cei care au crescut din noi, dar sunt răi ne vor învăța că a greși este omenește. Și că noi putem face lucruri frumoase, chiar dacă ei sunt mai puternici.

Vă iubim,

Mama Moldova

Tata Tricolorul. 

surse imagini

fusta 4.4 de ce uneori nici măcar urletul nu ajută

există stări peste care este greu să treci. stări în care celălalt, oricine ar fi el/ea îți este străin. nu pentru că este așa, ci pentru că nu știi cum să îi comunici ceva.

pe de altă parte, există oameni pentru care a spune este la fel e simplu și natural ca și a respira.

doar că fiecare dintre noi își are propriile pietre. oamenii pe care îi întâlnim și îi pierdem trec prin noi ca o linie roșie. unii pleacă, pentru că aleg să o facă, iar alții pleacă pentru că a venit timpul.

cel mai dureros este să depășești starea.
cel mai dificil este să înțelegi că cei care pleacă - nu te abandonează.

atunci când nu înțelegi - fie abandonezi tu, fie nu reușești să construiești o relație.

nu frica de moarte este frica noastră cea mai mare, ci aceea de a fi lăsați în mijlocul drumului. de parcă praful se urcă în ochi și ei încetează să poată plânge. deci încetează să simtă.

de fapt, nimeni nu este capabil, cu voia sau fără voia lui să te lase. pentru că abandonul în sine nu există. anticii spun că aceasta este percepția ta asupra evenimentului.

celălalt nu poate pleca pentru că oamenii sunt doar poduri, create din palme. unii te mai scapă pe jos, alții te duc în brațe până înveți să mergi singur.

orice om care a fost alături de tine e în tine. și dacă închizi ochii îl/o auzi. o vezi. o simți.

și atunci nu e nevoie de urlete. ele ajută doar ca să alungi frica.

tu ești suma oamenilor care au venit în viața ta. și care vor mai veni. și exact așa cum anii își lasă amprenta pe corp, oamenii își lasă amprenta pe suflet.

în rest - frici.

life as a hashtag

nervi, emoții, stres, bucurii. toate adunate împreună generează like-uri sau dislike-uri.
fiecare dintre noi trece prin toate, fără ca să fie avizat sau învățat dinainte. niciun fel de tratat sau training nu te ajută să scapi de propriile experiențe.

acceptarea lor este partea cea mai importantă. acest vâlvoi al schimbărilor uneori nu ne mai lasă să respirăm.

suntem suma experiențelor noastre. orice gest, poziție corporală sau rid vorbește despre șocurile, fie ele pozitive sau negative prin care am trecut.

de multe ori nici măcar nu înțelegem cât sunt de marcante experiențele prin care trecem.

tatăl meu are cancer în ultimul stadiu. mă tot întreabă când îmi voi face timp să îl duc la medic. și eu și el înțelegem că se agață de orice speranță.

această carte mi-a povestit cum s-a îmbolnăvit tata. cancerul  a apărut doi ani în urmă, atunci când apa i-a luat casa la Nemțeni. casa era pentru tata mai mult decât oamenii. era locul în care reușea să fie el însuși. sper că asta vă poate spune ceva despre cum a trăit evenimentul. când am revenit acasă din exuberantele mele călătorii, l-am găsi îmbătrânit. și foarte trist. timp de doi ani s-a mutat în casa nouă, dar dormea în dărâmăturile Casei lui. nu a renunțat la ea niciodată. dar nu a reușit să formuleze durerea lui.

e un nod în gât când vorbesc despre asta. și doare. dar, este important pentru ca să transmit un mesaj. dacă trauma este vorbită, trăită împreună cu cineva, prelucrată și depășită - riscul îmbolnăvirii este redus la minim.

deci vorbiți. cel mai bine e să găsiți pe cineva avizat, care vă poate ține de mâini atunci când e nevoie. pentru asta - primul pas e depășirea fricii. al doilea - depășirea orgoliului. și atunci nodul, care se poate transforma în boală - va deveni fluture și va zbura.

                                                                               sursa

fusta 43. despre trecut, iubirea de sine şi alte fericiri care sar peste noi.

sunt zile, vorba trupei anonime, în care trecutul vine peste tine cu o putere pe care nu o bănuiești  atunci te întrebi ce dracu se întâmplă şi cum să ieși.

am învăţat la trainingul pe wingwave o metaforă, care mi-a plăcut mult. în povestea Frumoasei adormite este o scenă cu ajutorul de bucătar. înainte de a adormi întreagă împărăţia, bucătarul se pregătea să îi ardă o palmă ajutorului său. au trecut o sută de ani, prinţul a salvat frumoasa, şi ajutorul şi-a primit palma. în contextul coaching-ului wingwave asta înseamnă că este posibil ca palma care vine din trauma trecută poate veni peste tine. doar că aici realizezi că e o ultimă palmă şi apoi va fi bine.

dar nu se întâmplă numai atunci. de multe ori se întâmplă tocmai atunci când ţi-e lumea mai dragă. parcă zbori şi parcă totul ar trebui să meargă ca pe roate. şi poc! vine palma trecutului: amintiri despre evenimente, tremur intern, o bucăţică de depresie, un butoi cu melancolie, înecat într-un kil de alcool. şi tot aşa. şi se ruinează pe rând relaţiile. şi te întrebi ce dracu ai. sau nu te mai întrebi - că deja te-ai obişnuit cu palmele. le accepţi şi mai mergi la o bere la Eli-Pili.

iubirea de sine începe înainte de a ne naşte. paradoxal, dar mângâierile pe care le face viitoarea mamă sunt esenţiale. acolo, în burta ei, ştim deja ce înseamnă iubirea. sau poate chiar înainte.

iubeşte-i pe ceilalţi ca pe tine însuţi, spunea Isus. mai târziu filosofii spun exact acelaşi lucru, şi psihologii. pentru ca palmele să nu vină peste tine cu treabă şi fără treabă - analizează-ţi trecutul, înţelege-l. sunt multe lucruri pe care încă nu le putem accepta. sau cunoaşte. sau înţelege. sau depăşi.

uneori este nevoie de cineva, care să te ţină de mâini, atât timp cât treci podul. alteori, pe cineva care să te împingă. :) ca să poţi zbura. uneori te descurci singur(ă).

liniştea de sine, sau fericirea este ca o minge care ne sare înaintea ochilor. cine este mai abil - o poate prinde. dacă însă tocmai în acest moment apare palma - o scapi. şi iar trebuie să fugi după ea. nu poţi să nu fugi. dorinţa asta de echilibru sau fericire este centrală.

decât să faci slalom printre palmele trecutului, mai bine ia o gură de aer şi intră cu curaj peste trecutul tău. învaţă să te iubeşti!

                                                                 sursa

aripa de fluture bate stresul peste cap

patru zile de stres, frustrare, îngrijorare, eliberare, apă şi informaţii.
patru zile de oameni calzi, frumoşi, şi rotunzi.
patru zile de sine plin şi de comunicare cu propriul corp.
duminică am luat certificat de WingWave Coach!


de obicei, filosofii sunt reticenţi când e vorba de psihologi. şi invers. de obicei psihologii sunt reticenţi între ei. se împart în categorii dogmatizante şi încep lupta. oare cine e mai bun?

patru zile cu: psihologi, specialişti IT, hair-styling, logopezi, profesori, biologi. NLP şi WingWave. echipă formată :)

marile schimbări în viaţa mea vin cam odată la doi ani. calmul, pacea şi creşterea se opresc brusc şi începe furtuna. cred că şi eu contribui la ruptura patternului (şi cel bun e pattern).

 Hegel avea dreptate cu triunghiul lui dialectic (teză - antiteză - sinteză). pe scurt, se întâmplă cam aşa. există o etapă din viaţă. Bună, plină de realizări şi evenimente frumoase. totul merge ca pe unt. eşti mulţumit şi OK. asta se numeşte TEZĂ.

şi încep fignelele. iniţial, semnele vin pe conflicte minore cu ceilalţi, apoi creşte în - despărţiri, griji, poate fi pierdere de job, de casă de masă, de oameni dragi. şi tu parcă ai vrea să ieşi la suprafaţă şi nu poţi. şi te înglozi si mai mult. şi începi să dai şi mai tare din coate. ca în mlaştină. şi ai nevoie de cineva, care să întindă creanga de care să te apuci. perioada asta se numeşte ANTITEZĂ.

viaţa ta s-a schimbat. înveţi ceva, depozitezi altceva. mai multe stresuri, mai multe riduri, mai multă minte. mai multă înţelegere a lumii şi empatie. sau răutate, ciudă, ură. asta se numeşte SINTEZA.

conform lui Hegel, nu există posibilitatea unei schimbări fără aceste trei elemente. este nevoie să trăim anumite experienţe, pentru ca să creştem. dar ele lasă urme.

în perioada antitezei mele din viaţă am lăsat toul baltă, chiar dacă ardea cu foc mocnit şi cu toate şansele să devină vulcan şi m-am dus la Bacău. la o formare pe WingWave. am venit înapoi echipată cu o serie de instrumente care permit creşterea performanţei proprii, a creativităţii şi eliberarea de emoţii negative sau pretenţii nebune la sine, la lume şi la Dumnezeu. am învăţat cum să ascult un corp, al meu în primul rînd şi cum să îi dau ceea ce vrea. am învăţat că stresul poate fi diminuat în câteva minute, dacă ştii să asculţi ce spune sistemul tău nervos.

şi am venit înapoi fără încordarea musculară, păstrată în mine de ani de zile, fără dureri de spate ucigătoare. şi mai întreagă cu un centimentru.

am mai înţeles ceva. Hegel nu a vorbit niciodată cît trebuie să dureze Antiteza. WingWave m-a învăţat că perioada asta poate dura mult mai puţin decât credem.

ps. deşi foarte confuz  în primele zile, la sfârşit de training, am ajuns să fiu sigură că pot ajuta oamenii să îşi găsească tema stresantă, să scape de traume şi să meargă prin noua etapă din viaţă cu ochii larg deschişi pentru nou.

ps. am avut modele de oameni plini şi frumoşi şi profesionişti. Codoban şi profa mea de română pentru profesorat. prieteni dragi pentru modele de dăruire şi de iubire şi încă cineva. Unul. în aceste patru zile am întâlnit doi oameni deosebiti:
Carola Muller m-a inspirat prin exemplul ei de a fi coach responsabil, cald şi sigur de ceea ce face. Carola vorbea în germană şi noi înţelegeam ce spune. :). multumesc, Carola, pentru că m-ai ajutat să îmi eliberez umerii şi să învăţ să ajut pe alţii
Marius Catiche e un model de lider nonformal şi manager, alături de care oamenii cresc, se dezvoltă şi zboară. atent la detalii, carismatic, direct şi cald, am învăţat de la Marius că pasiunea împinge munţii. Mulţumesc :)
şi am învăţat de la colegii mei de curs că "Se poate şterge orice" dacă râzi mult, copios şi din inimă.

mergi la yoga? dă-ți o palmă!

femeile merg la sală. femeile merg la manichiură.

cele mai multe dintre ele vor să uite. memoria asta a propriului corp, a celui care ar  fi trebuit să le atingă, a viselor nerealizate generează un soi de grijă excesivă pentru corp. asta însă nu este cel mai grav.

toate amintirile despre cine sunt generează lupta cu proprie minte. și atunci femeile vor să facă yoga, meditație și să știe mantre. pentru orice situație.

pe mine mă miră această interculturalitate excesivă spirituală. yoga nu înseamnă exercițiu fizic, ci o cale pentru dezvoltarea spirituală. o cale spre sine și spre uniunea cu natura. doar că nu e o cale occidentală, rațional-constructivă.

nu poți separa corpul de mental/spiritual. doar că majoritatea dintre noi folosesc exercițiile yoga pe post de mod sănătos de viață.

cândva, medicii puneau lipitori pe corpul omului pentru circulația sângelui. în cazul occidentalilor, a face yoga este ca și cum ai încerca să pui lipitori pe propriile suferințe și să aștepți ca cineva să te ajute să le uiți.

de tine, de suferință, de memorii te poți scăpa doar dacă înțelegi că omul e un circuit. cu tot ceea ce face și ce simte.

și dacă faci yoga pentru ca să ai spatele drept, sau să nu te mai doară coloana - procesele ajung mult mai departe decât crezi. acolo unde nu lași pe nimeni să intre. nici măcar pe tine.

 practica spirituală nu este joacă. chiar dacă arată a teren de sport.

                                           sursa

fusta 4.2. despre ceainicie și viață

oamenii, cei mai mulți dintre ei, își iau viața în serios. planifică, organizează, se bucură de succese sau sunt triști pentru că nu le reușește ceea ce au planificat. fiecare dintre noi vrea să ajungă undeva, să atingă anumite vise. măcar așa, cu palmele. pentru asta depunem eforturi. învățăm să devenim altfel, pentru ca să reușim să realizăm planurile.

și în acest moment se întâmplă ceva foarte straniu. planurile pun stăpânire pe noi. ele ne dirijează viața. devenim robi ai propriilor idei și dorințe. ne modelăm, zicem noi, realitatea. de fapt, ne ajustăm unui anumit moment de timp, în care am decis ceva.

apoi, planurile au nevoie să fie schimbate la un moment dat. dar nu, nu se poate. pentru că a fi om presupune a fi rațional. a avea planuri și a te ține de ele.

pe mine mă distra tare mult în timpurile în care țineam cursuri la facultate să văd cum studenții mei își mențin opinia, chiar dacă nu le mai aparține, chiar dacă se contrazic. pentru că așa e normal.

Heraclit spunea că nu poți intra de două ori în apa aceluiași râu. oamenii se schimbă în fiecare moment, viața se schimbă în orice moment. opiniile care stau în noi, nemișcate depun straturi, cam așa cum se depun straturi pe ceainic. și trebuiesc din când în când curățate. pentru ca viața să funcționeze și să îți poată oferi ceaiul de care uneori ai atâta nevoie.

                                                                sursa

fusta 41. despre vremuri grele și copilăria din tine

Socrate spune că un om onest este cel care își păstrează copilăria. alți filosofi vorbesc despre copilăria gândirii în relație cu capacitatea de a analiza anumite lucruri.

atunci când este cel mai greu - involuntar cauți copilul din tine. dacă nu l-ai asasinat cândva, va veni să îți lumineze calea.

și aici fac diferența dintre copilărie și infantilism.
copilul se va bucura de orice bombonică venită din partea vieții. cât de mică nu ar fi. infantilul e permanent nemulțumit. de sine, de cei din jur, de guvern, de țară.

și cum să păstrezi copilul, care mai târziu te va scoate din stări de rahat? cum să nu îl ucizi pas cu pas?

fiecare dintre noi așteaptă să fie iubit într-un anume fel, vorbeam ieri cu a. și nesiguranța, nefericirea, disperarea, complexele - toate apar pentru că avem impresia că nu suntem iubiți. dar de fapt, se poate întâmpla că e vorba de percepții diferite asupra iubirii. și prieteniei. și a multe multe altele.

pentru mine iubirea înseamnă ca celălalt să înțeleagă că eu sunt la o palmă distanță. și atunci când are nevoie - voi fi acolo. iubirea nu e legată de a fi alături non-stop, a ieși la cafele, a vorbi la telefon despre cârnaț. sau despre ce mai faci (asta chiar mă enervează :)). iubirea înseamnă a nu vrea de la celălalt ceea ce nu poate oferi. sau nu poate încă. sau nu va reuși niciodată.

și ea nu înseamnă prezență. și nici măcar comunicare. asta deja e relație. și poate însemna cu totul altceva.

dar cel mai greu este să înțeleg că oamenii iubesc diferit. cred că tuturor ne este greu. și copilul din noi moare atunci când îți este imposibil să înțelegi.

al meu încă e viu. pe alocuri poate să șchiopăteze. dar mă iubește. așa cum vreau eu să mă iubească.

fusta 4.0 cum să îți recunoști limitele

se întâmplă uneori că întreg universul se împotrivește: banii nu mai vin, în familie e un dezastru, medicii dau verdicte din cele mai urâte, peste tot pereți. și parcă ieșirile sunt blocate.

și atunci vine un moment în care te întrebi: dacă întreg universul ți se împotrivește, ce faci tu? ce anume din tine se împotrivește atât de serios universului?

ce anume cunoști despre tine, dar nu conștientizezi?

evaluezi comportamente, atitudini, percepții. parcă totul e în ordine. un car de autoanaliză realizată, echilibru aparent instalat, detașare și lipsă de orgoliu.

totodată, se întâmplă că parcă totul nu numai stagnează, ci parcă te împiedică.
asta înseamnă că tu te împotrivești ție.

dar există lucruri pe care nu le știm despre noi. oare ce îmi ascund? cum să aflu?

orice întâlnire cu alți oameni povestește despre tine cum ești de fapt. orice tip de comunicare spune despre cine ești.

dacă se întâmplă des să alegi parteneri care te ”trădează”, asta îți spune despre faptul că ai ceva de învățat. despre cât ești tu de capabil să trădezi și cum e să accepți și să îi lași pe oameni să fie ei înșiși.

dacă în viața ta apar permanent oameni agresivi, asta vorbește despre faptul că tu ai ascuns în tine agresivitatea. de ce ești nemulțumit? cui nu ai reușit să îi spui ce gândești despre el/ea?

orice traumă ne învață câte ceva. dacă știm să o acceptăm, să o conștientizăm - lucrurile se schimbă.

da?
sau nu știu...

călătoria în Sine e grea. unii chiar spun că nu există Sine.
da, pentru că există doar Mine. restul e lumea. atât.

sursa

citiți Umbra lui Adrian Nuță. și restul cărților lui. tare bun.